Dobromirul este o așezare aidoma altora din partea de sud a României, în județul Constanța. Cu câmpii imense, pe iarba cărora se tăvălește soarele când coboară din cer, cu pâlcuri de copaci răsfirați, cu ochiuri de baltă și un cer ca piatra turcoazului.
Comuna ține în inima ei oameni obișnuiți, arși de soare, majoritatea săraci, trăind din ajutorul social primit de la statul român. Unii dintre ei sunt plecați în străinătate, la muncă, dar puțini.
Despre localitatea asta micușoară, ca o pâiniță pe vatră, unde locuiesc mai mulți turci decât români sau bulgari, nu prea se știu multe și, dacă n-aș fi auzit povestea lui nea Nelu, pe care l-am cunoscut în tren, nici eu n-aș fi știut absolut nimic de ea.
Omul s-a născut în zonă, dar acum trăiește în Constanța. „Nu mai am pă nimerică acolo. Da` m-aș duce să văz biserica neterminată. Cetatea. Așa îi spuneam noi, copiii. Am amintiri frumoase acolo. Toată tinerețea mea e pă câmpurili alea…”
După cedarea Cadrilaterului, în 1940, bulgarii au părăsit satul și-au plecat în țara lor, iar aici s-au stabilit mai mulți turci și câțiva români. Biserica n-a mai fost terminată niciodată. Asta și din cauză că majoritari erau turcii, iar românii erau prea săraci ca să strângă atâția bani.
Pe lângă asta, însă, circulă tot felul de povești, care mai de care mai nebune și de necrezut. Cică acolo, în sfânta biserică, s-ar fi spânzurat unul, supărat pentru că i-a fugit nevasta cu un marinar din Constanța. Unii ziceau că biserica a fost spurcată de o vrăjitoare care a făcut farmece în noaptea Sfântului Andrei, chiar în dreptul sfântului altar. Alții credeau că piatra cere sacrificiul suprem, ca-n Legenda Meșterului Manole și se tot gândeau pe cine să zidească acolo… Doamne, ferește, multe se mai spuneau! Și de cele mai multe ori, numai prostii! Dar cea mai duioasă și, de departe, cea mai frumoasă istorie mi-a depănat-o nea Nelu în gară la Constanța.
Și-a aprins o „puturoasă”, a plescăit pofticios, apoi a început: „Știu dă la bunicu` meu, Ghenu. În satu` ăla trăia o fetișoară, o bulgăroaică, Rosița-i zicea. Era o zână, cu ochi codați, căprii, mari și adânci. Albă la față, ca spuma dă frișcă. Să iubea cu un flăcău, pă el nu știu cum îl chema. Frumos-frumos, nevestili ierea leșinate cân` apărea pă uliță cu calu`. Da` el, nimic! Pă Rosița o dorea! Atât! Însă părinții lor nu-i lăsa împreună, ai dracu`! Bulgaru`, tac-su Rosiții, voia s-o dea după un ghiorlan dă bogătan, bătrân și urât. Atunci, fata i-a zis iubitului: o să fiu a ta și dup-aia, nu mă mai interesează! Și a fost a lui! S-au iubiiiit, mamă, ce s-au mai iubit! Să întâlneau pă câmp și cineva i-a văzut și în biserică! Să iubeau în biserică. Muierili, geloase, urâtele dreacu`, s-a dus și i-a pârât la părinți. Pă Rosița a bătut-o tac-su, a legat-o dă pat și, până n-a venit bocciu`, n-a scos-o din casă. Flăcău` a vrut s-o răpească, da` bulgaru` a pus jăndarmii pă el. L-a dus la Poliție. L-a închis. Plângea Rosița, dă să cutremura sălciili și necheza caii dân grajduri, dă mila ei. Dup-aia, cică s-a aruncat în Dunăre. N-a suportat doru` dă iubit. Așa că nici biserica n-a mai fost termenată. A zis că-i spurcată. Și netermenată a rămas până-n ziua dă azi! Ăsta ie motivu`, dom` le, nu altu`!”
…
După ceva timp, m-am dus acolo. N-am rezistat! Când am ajuns la ruine, mi-a stat inima-n loc. Seamănau izbitor cu cele de la Mănăstirea Chiajna, monumentul istoric aflat la marginea cartierului Giulești din București. Parcă erau surori. Ziduri groase, din cărămidă roșie, bolți arcuite, porumbei care cad în stoluri.
Arome? Istorie nescrisă, mentă încălzită de soare, lemn ars, buruieni amare, iarbă și pelinaș. În inima bisericii era, în mod paradoxal, răcoare. Cineva a scrijelit pe un perete numele Mustafa, semn că prin acele locuri sunt mai mulți Ismaili și Mustafa decât Ioni sau Marini.
Îmbrățișată pe toate laturile de bălării – singurele degete care o mângâie, uitată de lume, părăsită, iubită doar de păsări și de animalele care vor să-și caute un culcuș, căutată de rătăciții, pe care i-a prins vijelia, mănăstirea din Dobromir, o construcție monumentală, impresionantă, dar care nu interesează pe nimeni, își trăiește, clipă de clipă, blestemul.
Fusese cald în ziua aia, și în zare se simțea furtuna. Nu aveam mult timp, așa că m-am grăbit să plec. Înainte să mă urc în mașină, am privit biserica pentru ultima oară. De rămas bun. Părea că plânge, așa, ca o mamă singură. Și, odată cu înserarea rozalie, care a cuprins așezarea ca un abur, am crezut că-i văd în brațele ei pe cei doi îndrăgostiți înlănțuiți…
Dana Fodor Mateescu
Foto: DFM.
