Ziar editat de SC VLP Media Crew SRL
© 2021 Salut, Dobrogea! - Ziar de informare și atitudine

Contact:

Director: Manuela LUNGU-MOLDOVEANU

La poalele Munților Măcin, în inima Dobrogei, trăiește cea mai importantă comunitate de italieni din România. Dar așezarea care i-a găzduit și la formarea căreia au contribuit în ultimul secol, în mod bizar nu le poartă numele. Comuna Greci din județul Tulcea este vestită pentru că se situează la poalele Vârfului Țuțuiatu – cea mai înaltă culme din cei mai vechi munți ai țării – dar și pentru cea mai reprezentativă comunitate de italieni, care au sosit pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de o sută de ani.

Italienii din Greci au venit din regiunea Fiuli-Veneția-Giulia imediat după Războiul de Independență, în 1878, în căutarea unui trai mai bun. Pentru că erau cioplitori în piatră, iar Dobrogea avea munți întregi de granit, au regăsit aici un adevărat Pământ al Făgăduinței, pe care s-au și apucat să-l muncească, mulți dintre ei fiind și agricultori iscusiți. Oameni harnici și pricepuți, italienii din Greci și-au croit un trai rodnic din piatră seacă. Și-au ridicat case semețe din piatră și gospodării îmbelșugate și nu au mai plecat. Au împărtășit cunoștințele lor cu localnicii, iar populația autohtonă i-a primit cu brațele deschise, învățând unii de la alții de-a lungul timpului. Și nici nu mai era drum de întoarcere în țara natală, având în vedere că regiunea din care veneau se confrunta pe atunci cu o sărăcie lucie, după cum ne povestește o italiancă get-beget, cu rădăcini în ținutul friulan, aflat la graniță cu Tirolul.

Friulanii de la Greci

Otilia Battaiola-Meragiu, președintele comunității italiene din Greci, este italiancă 100%, dar născută la Brăila. ″Tata venea de la Rovigo, iar părinții mamei din regiunea Friuli-Veneția-Giulia, de la Andreis și Poffabro. Părinții mamei erau friulani, iar părinții tatălui tot italieni, dar vorbeau în dialectul veneto, care se păstrează până astăzi. Italienii din Greci și astăzi, când se întâlnesc, vorbesc dialectul veneto. Dialectul veneto este foarte aproape de limba italiană literară. Nouă ne vine mai ușor să ne înțelegem cu cei care vin din Italia și vorbesc italiana literară‶, povestește Otilia Battaiola-Meragiu. Președinta italienilor din Greci este mândră de rădăcinile sale, deși nu a reușit să stăpânească la perfecție dialectul matern, mult mai greoi decât cel de pe linie paternă. ″După ′89, italienii au căutat să demonstreze că, de fapt, dialectul friulan este o limbă veche. De-a lungul timpului, au venit persoane din Italia care au dorit să vadă câți friulani mai sunt aici și dacă se mai cunoaște dialectul. Un singur italian de pe aici mai vorbește friulana – Vals Salvatore, care acum locuiește la Tulcea. El l-a învățat pentru că părinții lui și bunicii l-au vorbit tot timpul în casă‶, mai spune șefa comunității italiene. O româncă, mătușa lui Salvatore Vals, a reușit chiar să impresioneze întreaga comunitate prin faptul că și-a dorit și a reușit să învețe dialectul complicat al soțului său. ″A intrat în familie, a învățat dialectul friulan și l-a vorbit până la moarte. Este un dialect destul de complicat, iar acest fapt era o modalitate a adulților de a ascunde copiilor ceea ce discutau. Dacă la mama veneau frații și sora și discutau ceva ce nu trebuia să auzim noi, copiii, imediat treceau pe friulană. Limba zgârie puțin la ureche‶, dezvăluie Otilia Battaiola. ″”Cum te cheamă?” în italiană se spune „come ti chiami?”, iar în friulană „ce molto sci lami?”, iar în loc de “buongiorno” se spune „bun di”. Pare foarte diferit. În Italia sunt foarte mulți vorbitori de friulană, de aceea au și obținut niște finanțări din fonduri europene prin care au vrut să demonstreze că friulana este o limbă. În toată zona de nord Fiuli-Veneția- Giulia se vorbește în paralel cu limba literară. Italia are foarte multe dialecte, diferă chiar de la localitate la localitate. Nu cred că este o altă limbă care să aibă atât de multe dialecte. Și de la sat la sat sunt cuvinte și expresii care aparțin fiecărei localități în parte.‶, afirmă președinta italienilor. 

Cornești-Greci, via Cataloi

În vârstă de 74 de ani, președinta comunității italiene își amintește drumul parcurs de familia sa până la Greci, așa cum i l-au povestit părinții și bunicii. ″Părinții tatălui meu au venit de la Cornești, județul Iași. Acolo a existat o colonie de italieni, care au venit printr-un contract încheiat între guvernele statelor român și italian. Prin acest contract, familia bunicului lui Dimitrie Anghel – scriitorul, a vrut să facă o orezărie și pentru asta a avut nevoie de italieni care veneau din Câmpia Padului. Rovigo era în zona respectivă, și ei aveau orezării, erau cultivatori de orez. Din câte se spune, cel care a vrut să facă investiția a pierdut întreaga suprafață de teren la jocul de cărți. Sau, varianta cea mai plauzibilă și care se regăsește în descrierile despre venirea italienilor în România, este că românul respectiv nu s-a ținut de promisiunea de a le face barăcile ca italienii să poată să vină, să locuiască și să muncească acolo. Prima dată a venit un număr mai mic de familii, pentru care fuseseră deja făcute construcțiile, dar venea toamna și urmau să sosească și celelalte familii. Pentru că barăcile nu au fost gata, iar terenul fusese pierdut la jocul de cărți, ca să nu fie reziliat contractul și să nu se plătească penalizări, au luat decizia să îi trimită pe italieni în județul Tulcea, la Cataloi. Acolo le-au dat 1.070 hectare de teren pe care au trebuit să îl desțelenească și să îl redea circuitului agricol‶, povestește Otilia Battaiola-Meragiu.

Satul italian de la Iacobdeal

O parte dintre italienii ajunși la Greci au poposit mai întâi în Turcoaia, la cariera Iacobdeal. ″Părinții din partea mamei au venit direct din Italia și prima dată au venit la Iacobdeal. La carierele de piatră erau făcute niște baracoane (n.r. barăci) mari, în care familiile locuiau într-o cameră sau două. Prima dată au venit ca sezonieri. Veneau primăvara și plecau toamna, pentru că în perioada de iarnă nu se putea lucra la carieră. Mai aveau acolo o fierărie, un club și o cameră în care se afla o biserică, deservită de un preot catolic ce venea de la Brăila. Clubul era un loc de socializare. Acolo se întâlneau cu toții, și femeile și bărbații, toate familiile, joia, sâmbăta și duminica. Acolo se dansa, se discuta. Bărbații jucau jocuri de societate, cărți sau biliard. Era un mic sătuc. Prima dată au venit doar bărbații și au lucrat un sezon, din primăvară până în toamnă târziu. Pe vremea aceea era destul de greu cu asigurarea traiului de zi cu zi. În Italia era sărăcie. Aici au găsit front de lucru și au lucrat în piatră. Când au văzut că e de muncă nu doar pentru un singur sezon, și-au luat și familiile și s-au mutat aici. Venind dintr-o anumită regiune, erau mai mult rude. Când au venit la Iacobdeal, au început să vină și la Greci. Carierele de aici din Greci au fost deschise de italieni.‶, afirmă Otilia Battaiola-Meragiu.

Încetățeniți și împroprietăriți la Greci

Dar pentru că granitul de la Turcoaia era mai dur și se cioplea mai greu, italienii au părăsit Iacobdealul și Piatra Roșie și s-au mutat la Greci, unde granitul era mai ușor de lucrat. Au deschis carierele de piatră și și-au așezat barăcile tot lângă zonele de lucru, Morsu și Baba Rada erau două dintre zone. O parte însă s-au așezat în sat. ″În acel moment, unii dintre ei au renunțat la cetățenia italiană, pentru că Regele Carol I i-a împroprietărit cu câte cinci hectare de teren pe italienii care renunțau la cetățenie. În felul acesta ei s-au dezvoltat din punct de vedere economic mult mai rapid decât cei care lucrau în piatră. Cei care lucrau la cariere și stăteau în barăci lucrau sezonier, lucrau perioada de primăvară-vară-toamnă, iar iarna consumau ce strângeau, pe câtă vreme cei care erau împroprietăriți au început să se dezvolte mult mai bine decât ceilalți. Au putut să-și cumpere teren, atelaje și să se dezvolte. După aceea, cei cărora le-a mers mintea au luat în antreprenoriat carierele și s-a creat chiar și o diferență socială. Cei care nu renunțaseră la cetățenia italiană nu aveau posibilitate să-și cumpere locuințe și trebuiau să mai stea prin barăci. Inițial și-au cumpărat locuințele pe numele celor care renunțaseră la cetățenie, deci exista o relație de încredere. Mulți dintre italienii care lucrau la carierele de piatră sunt stabiliți în zona respectivă, iar cei care au renunțat la cetățenie sunt în sat. Printre primii care s-au stabilit în România, la Greci, sunt familiile Vals – familie destul de numeroasă, Sachetti, Bellotto‶, mai spune reprezentanta italienillor de la Greci.

La început, italienii s-au căsătorit între ei, iar mai apoi au intervenit căsătoriile mixte. Acela a fost momentul în care s-au pus bazele relațiilor de bună conviețuire în interiorul așezării româno-italiene. ″De exemplu, în familiile de italieni, în momentul în care intra o fată româncă, aceasta învăța limba, iar tinerii stăteau împreună cu socrii. Românca învăța  limba ca să poată să crească copiii, pentru că în casă bunicii vorbeau în dialectul veneto. În interiorul comunității nu au existat conflicte. Nu am avut în comunitate decât o singură familie care s-a despărțit din toți italienii care au fost aici. A existat o relație de bună conviețuire, nu s-au denigrat unii pe alții.‶, a conchis Otilia Battaiola-Meragiu

Biserica și școala italiană

Italienii veniți la Greci nu aveau unde să-și boteze copiii și inițial mergeau la biserica ortodoxă. Apoi și-au construit o biserică a lor. Au început-o în 1904 și au terminat-o în 1912. Preotul paroh se ocupa atât de educația religioasă, dar și de cursurile de limba italiană. Primul preot care a participat la construire și a slujit la biserica catolică s-a numit Gustav Müller. Pentru că se nășteau din ce în ce mai mulți copii italieni, a apărut și necesitatea unei școli. Imobilul a fost edificat prin 1928, iar aici predau profesori veniți special din Italia. În partea din față erau clasele, iar în spate locuia directorul. Profesorii erau găzduiți prin localitate. În perioada de vară, elevii mergeau cu vasul în excursie în Italia. Dascălii au predat până în pragul celui de-al Doilea Război Mondial. Când au simțit apropierea conflagrației, s-au reîntors în Italia.

Granitul de Greci și cioplitorii italieni

Datorită meșteșugului stăpânit cu atâta pricepere de italieni, granitul din Greci a ajuns să fie folosit la realizarea unor mari proiecte de infrastructură, atât din țară, cât și din străinătate. De la cariere, piatra se căra cu boii până la Dunăre, era încărcată în șlepuri și se ducea în Germania. ″Statul german a consumat cea mai mare cantitate de piatră din Munții Măcinului. Aproape toate contractele le-au avut cu Germania. Stadionul de la München este făcut cu granit de la Greci, străzi din Germania sunt pavate cu piatră de la noi‶, spune Otilia Battaiola-Meragiu. Ca să poată transporta mai multă piatră, pentru că era destul de anevoios cu carele, s-a construit chiar și o cale ferată. Vagonetele treceau pe strada mare, unde este situat acum centrul de informare turistică, și o luau de-a lungul coastei, pe partea din jos, traversând apoi câmpul către Turcoaia. La începutul exploatării granitului doar italienii lucrau piatra. Apoi românii au început să meargă să-i ajute și, încet-încet, au învățat și ei secretele cioplirii și șlefuirii pietrei. ″Sunt foarte mulți români care au deprins acest meșteșug și au lucrat extraordinar de bine piatra, au devenit renumiți la fel ca și italienii. Italienii de la Greci au fost solicitați în toată România. Unde era nevoie de câte o echipă de responsabili, erau chemați italienii de la Greci. Așa se face că au lucrat la barajul Bicaz, la podul de la Giurgiu, la Șendreni‶, afirmă reprezentanta italienilor. Granit prelucrat de italienii de la Greci s-a folosit și la placarea Castelului Peleș, pe timpul regelui Carol I, a Casei Poporului, la Mausoleul Eroilor sau la Palatul CFR. 

Exploatarea granitului de la Greci a fost oprită după Revoluție, prin 2000-2003, când Munții Măcin au fost declarați arie protejată prin înființarea Parcului Național. Acum se mai scoate granit doar din carierele Turcoaia și Măcin.

Carnavalul de Lăsata Secului

Comunitatea italiană din Greci are o paletă largă de obiceiuri și tradiții, multe dintre ele păstrate de-a lungul timpului. O parte însă nu au trecut proba timpului și au dispărut după cei mai bine de patru zeci de ani de comunism. ″Ce s-a întâmplat în acea perioadă a fost că, la un moment dat, nu s-a mai dat voie să se practice anumite tradiții. Spre exemplu, carnavalul. La Lăsatul Secului, aici se făcea carnavalul ca și în Italia. Se constituia un grup la nivel de comunitate, format în special din femei, care-și confecționau singure costumele și mergeau din casă în casă cu scenetele pregătite din timp‶, își amintește reprezentanta comunității.  La italieni regăsim și originea, dar și semnificația expresiei ″a-și pune cenușă în cap‶. ″La noi se lasă sec întotdeauna marțea, nu sâmbăta. Pentru că prima zi din post se cheamă Miercurea Cenușii, la slujbă, în biserică, preotul îți pune cenușă în cap și atunci intri practic în post. Este o recunoaștere a unei perioade în care trebuie să încerci să te apropii de divinitate, să faci fapte bune și să ai un comportament adecvat. În seara respectivă, odată, toată lumea se aduna în spatele bisericii, într-o sală mare de festivități în care aveau loc diferite evenimente ale comunității. Întotdeauna preotul care slujea la biserică era și liantul comunității. Nu existau divergențe între el și enoriași. Preotul avea datoria să țină comunitatea legată. El știa tot ce trebuia să știe despre fiecare familie, îndruma, ajuta. Au fost preoți care petreceau și ei laolaltă cu cei din comunitate serile de sâmbătă, de duminică sau de joi. Prima dată slujbele au fost făcute în limba latină. Apoi în italiană și apoi în română. Preotul era însoțit întotdeauna de o soră. Doamna care îl însoțea pe preot, pe vremea mea, era pasionată de muzică. Pe atunci aveam un cor pe cinci voci. Erau foarte mulți tineri italieni cu voci extraordinar de frumoase și cântam mise în limba italiană sau în limba latină – cântece bisericești. Ne acompania cu orga. La liceu se învăța latină, iar vara preotul îi ajuta pe elevi la limba latină. După orele de religie, cei care voiau să cânte la un instrument, învățau să cânte la pian sau acordeon. Se făceau plimbări în aer liber, excursii, orientări. În cei 40 de ani de comunism s-a interzis totul: colindele, carnavalul, toate tradițiile‶, povestește cu nostalgie Otilia Battaiola-Meragiu. Reprezentanta italienilor din Greci susține că după Revoluție au existat încercări de reînviere a tradițiilor, însă destul de timide.

Santa Lucia, ocrotitoarea pietrarilor

La Greci se mai păstrează încă sărbătoarea Sfintei Lucia, care este ocrotitoarea comunității. ″Santa Lucia este protectoarea ochilor. Italienii cioplitori în piatră se rugau la Sfânta Lucia pentru că oricând le putea sări o schijă de piatră în ochi, iar ei se rugau să îi protejeze‶, povestește șefa comunității italiene. Legenda Sfintei Lucia spune că tânăra din Siracuza a fost promisă unui tânăr nobil păgân. Ea însă a dorit să rămână fidelă credinței. Mama ei fiind bolnavă, a mers alături de aceasta la mormântul Sfintei Agatha, unde a promis că-și va dona toată averea și că se va dedica credinței dacă mama ei se va însănătoși. Ca prin minune, mama ei s-a însănătoșit, ea a donat averea săracilor, însă a refuzat în continuare să se mărite cu nobilul păgân. Atunci nobilul a încercat să o ia cu forța, iar ea s-a tranformat în stâncă, apoi i-au fost scoși ochii. De aceea, Sfînta Lucia apare în toate reprezentările cu o tipsie pe care-și poartă ochii. Santa Lucia este sărbătorită în fiecare an pe 13 decembrie. Atunci se strâng laolaltă toți italienii. În sat mai sunt câteva zeci. Mulți dintre tineri au părăsit România pentru Italia, în căutarea unui trai mai bun, ca și strămoșii lor veniți acum o sută și ceva de ani în țară. Timpurile s-au schimbat. Dar italienii încearcă și chiar reușesc să mențină vie tradiția de Sfânta Lucia. Atunci, pe 13 decembrie, biserica catolică din Greci redevine un centru național al credinței și se umple de italieni veniți din întreaga țară. Copiii italienilor din localitate, plecați în diferite locuri ale țării, revin la Greci pentru a sărbători alături de familiile lor. ″Au plecat, dar de Crăciun, de Paște și de Sfânta Lucia se întorc acasă, iar biserica este din nou plină‶, mărturisește reprezentanta comunității. Aceste reuniuni se organizează cu sprijinul Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT., care sponsorizează evenimentele și serbează împreună cu italienii din Greci. Atunci localitatea redevine ceea ce a fost cândva – cel mai reprezentativ cămin al italienilor din România.

″Pe vremuri se organizau mese la care se mâncau broaște, erau o delicatesă. Au dispărut pentru că se adunau de pe derea cu grebla în perioada de iarnă. Din cauza frigului nu se puteau mișca atât de repede și erau prinse mult mai ușor‶, își amintește zâmbind Otilia Battaiola-Meragiu. De Sfânta Lucia se mai mănâncă ″pasta asciuta‶ – paste făcute în casă, cu sos special, din carne, și cu foarte multe condimente specifice.

Gastronomie mediteraneană

″Când au venit italienii, au adus cu ei și foarte multe condimente, salvia, rozmarinul, în special salvia, care era nelipsită. Fiecare italian avea în curte rădăcina de salvie. Sau veneau și cu un fel de salată amară – radicchio, care se aseamănă cu cicoarea. Fiecare o cultiva în grădină, este o plantă bienală, este prima salată care crește primăvara‶, afirmă șefa comunității. Una dintre cele mai vestite salate este cea cu ouă și carne de porc. ″De la porc luau gușa, o taiau bucățele și făceau jumări pe care le amestecau cu radicchio, cu ouă fierte tari, cu oțet și cu mămăligă. Mămăliga trebuia coaptă bine. Dacă nu mirosea a copt, însemna că nu era gata. Polenta (n.r. mămăliga) era pregătită timp de mai bine de o oră‶, dezvăluie Otilia Battaiola-Meragiu.

Provenind dintr-o țară mediteraneană, italienii au avut o gastronomie aparte, mâncau foarte multe legume. Veniseră cu foarte multe soiuri de fasole, pe care le cultivau și la Greci. Fiecare soi era întrebuințat pentru un anume fel de mâncare.

Prelucrarea porcului era un adevarat ritual, păstrat cu sfințenie și împrumutat și de români. Din carnea de porc făceau foarte multe preparate – o diversitate culinară nemaiîntâlnită până atunci în comunitate, la români. După 13 decembrie, italienii constituiau mai multe echipe care mergeau din casă în casă, acolo unde era nevoie, și se ocupau de tăierea porcului. Scoteau osânza pentru mușchiul țigănesc și apoi făceau cârnați – luganica, sângerete și salam făcut din cea mai bună carne și mațe de porc sau de vită. Făceau cantități mari, care erau păstrate pînă vara și din care își luau pachet la muncă, în carieră. Făceau mujet – preparat din șorici de porc fiert și dat de două ori prin mașina de tocat cu toate resturile care rămâneau de la porc. Era o delicatesă și era folosit pentru sarmale, tocană de cartofi sau minestrone – ciorbe groase de legume și paste, toate asezonate cu mujet pentru un gust special. Rețetele au fost apoi împrumutate și de români. Iarna toate preparatele din porc se atârnau pe niște bare, și tot acolo se găseau și niște cârnăciori mici, câte unul pentru fiecare copil al casei.

Scarpeți, canțonete și bocce

Femeile italience sau româncele din familiile mixte erau casnice, stăteau acasă și aveau grijă ca atunci când venea soțul de la carieră să găsească tot ce avea nevoie: mâncare, confort și apă caldă. Pe lângă casă și gospodărie, ele se ocupau și de educația copiilor. Nu aruncau niciun obiect vestimentar, iar în perioada de iarnă le refoloseau. Tăiau bucăți din obiectele de îmbrăcăminte, așezau cârpă peste cârpă, iar apoi treceau fierul de călcat pentru a le presa. Cu ajutorul unui instrument denumit șcarpel, decupau apoi o talpă după mărimea piciorului și, cu multe și mărunte împunsături de ac, făceau scarpeți. Denumirea provine desigur din italiană, de la scarpa/ scarpetta – pantof/ pantofior.

Otilia Battaiola-Meragiu povestește că în 1948 le-a fost retrasă cetățenia italiană tuturor italienilor care nu renunțaseră până atunci la cetățenie. ″Acest fapt s-a petrecut în mod samavolnic. Actul acesta, al statului român, nu a fost recunoscut de statul italian și atunci, și eu, după 1989 am putut să îmi recâștig cetățenia. Eu și fetele mele‶, povestește reprezentanta comunității italiene. Mai adaugă că nu a dorit să rămână în Italia, a mers în vizită, dar nu a rămas acolo. Cum nici alți italieni, care și-au constrit case de granit la Greci nu au mai vrut să plece. Comuna, formată dintr-o singură localitate, numără în prezent peste 5.000 de persoane. Misterul denumirii Greci a așezării cu cei mai mulți italieni din țară ar putea fi explicat prin prezența în zonă, în secolul XVIII, a negustorilor greci veniți pentru comerț în zona brațului vechi al Dunării. În veacul următor, zona a înflorit datorită meșteșugului italienilor. Meseria lor era nouă și bine plătită. Specific pentru localitatea Greci este că toate casele și gardurile sunt pe fundație de piatră. Au fost făcute cu granit. ″Familia Vals au construit o casă exact ca în regiunea de unde veneau. Este situată lângă biserica italiană și în ea locuiau trei familii. Porțiunea din mijloc este din piatră, cu pivnițe din piatră. Locuiau acolo doi frați și încă o rudă‶, rememorează reprezentanta friulanilor din Greci. La sfârșit de săptămână, această casă, ca de altfel orice cămin de meșter italian, răsuna de canțonete, se organizau seri de dans. Italienii luau toamna un butoi de vin și în fiecare sâmbătă se reuneau la câte un meșter acasă: bărbații jucau jocuri de societate, iar femeile aduceau salam, prăjituri și alte preparate italienești și pregăteau masa. Aceste petreceri se țineau iarna, când nu se lucra la carieră, iar familiile meșterilor pietrari se reuneau acasă la câte unul dintre ei pentru întâlnirile de socializare. Cântau mereu cântecele care i-au însoțit din Italia pe tărâmul românesc, dansau, dicutau, iar bărbații jucau loto. La sărbători, fetele îmbrăcau costumul tirolez, specific și regiunii Friuli, având în vedere faptul că se învecinează cu Tirolul austriac. Ca divertisment, italienii jucau un fel de bowling cu bile de oțel, jocul se numea bocce. ″Tot timpul între români și itaieni a existat un respect. Poate au mai existat niște divergențe din cauza fetelor, care erau plăcute și de tinerii români și de italieni, dar atât.‶, a adăugat Otilia Battaiola-Meragiu.

Manuela LUNGU-MOLDOVEANU

Material dat spre publicare și în Revista ″Datina‶

Fotografiile fac parte din arhiva personală a familiei Battaiola-Meragiu

Share:

5Comentarii

  • Adriano, noiembrie 19, 2021 @ 3:02 pm Reply

    Da o istorie frumoasa ca si eu sant din Greci si am luoat fata de unu din pietrarii de exceptie se numeste Neculai cortel si de care am auzit ca era unu din cei mai buni pietrari si ca viata a facut sa ne ducem in tara lor Italia Verona si am cladit o viata frumoasa da este de povestit copiilor si nepotilor ceva ce mia ramas in suflet ❤️👍

  • Adriano, noiembrie 19, 2021 @ 3:08 pm Reply

    Da toata copilaria mea am petrecuto la Greci ca acolo am crescut da am amintirii de neuitat ce viata era inainte acum copii mei traiesc in Italia si le dire de comuna Greci unde eu miam petrecut toata copilaria copii miau spus ca avem o comuna superba si peisaje de neuitat dar pacat ca copii mei nu traiesc unde am trait eu pacat astai viata dar la copii le ramine in sufletu lor comuna Greci Romania 🇷🇴

  • Giovanin Răcilă, noiembrie 19, 2021 @ 7:45 pm Reply

    Bunicului meu George Digrandi venit din Italia i se spunea „Barba Giorgio napolitanul”-deşi erea din Ragusa-Sicilia.Merci pt. dna Otilia-explicații +++ Lu fratele mamei(şantolu) îi spuneau…Nicu-Salam el mi-a pus cuțitul în mână la sacrificiul porcului şi de la ei am învățat prepararea. De fapt şi după ce nu mai este mama Vicența a rămas o mare rădăcină de salvie(lângă fântână)din care am uscate frunze şi acum aici la Bruxell de 4 ani aduse.Salata pe care am cunoscut o de mic cu mama-radicio-%-foarte sănătoasă prima din primăvară o poate găsi oricine.Este prima 👑👑păpădie👑🎩🎩secret dat
    Frații pietrari lu mama au lucrat prin țară cu faimă de specialişti de la Ghimeş-Palanca Bicaz… până la hidrocentrale Porțile de Fier.🎩🎩🎩🎩

  • Vasile costea (zainea)., noiembrie 19, 2021 @ 10:25 pm Reply

    Totul trece in istorie ,de care putini sunt interesați,cu toate ca ar trebui sa fie fascinați. Ceao barba.

  • Vasile costea (zainea)., noiembrie 19, 2021 @ 10:40 pm Reply

    Sa trăiești mult și sa fii sănătos,mult respect,am ajuns noi romanii in ipostaza italienilor și croaților de alta data, viața se…, schimba istoria rămâne.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *