Cu ceva timp în urmă, cineva mi-a lansat o provocare: să rescriu Scufița Roșie din perspectiva lupului. Este un exercițiu de imaginație și de empatie la care vă invit. Potrivit nu numai pentru această perioadă din an.
‹‹După ce s-a ales cu burta plină de bolovani, băgați de vânător în pântece, iar bunicuţa şi Scufiţa Roșie au fost scoase la lumină tefere şi nevătămate, lupul s-a decis să vorbească. Imobilizat din cauza pietroaielor care l-au țintuit lângă un bolovan mare, aflat pe malul unui râu, lupul, privind apa cum curge la vale susurând, a meditat fără încetare la faptele pe care le-a săvârșit.
Disperat că va muri de foame pentru că nu se mai poate mişca un centimetru, darămite să se mai repeadă asupra prăzii, lupul, care a devenit mai sur pe zi ce trece, s-a decis să ceară ajutorul Protecției Animalelor. Invitat la Acces Direct, el a făcut publice toate detaliile tentativelor de crimă care l-au făcut să ajungă în starea deplorabilă în care se află acum: cu stomacul plin de pietre şi condamnat la moarte prin înfometare.
„În urmă cu cinci ani, eram bine cu toții. Toţi ai mei din haită aveau ce mânca. Lupoaicei mele îi lucea blana de sătula ce era. Prada ne pica uşor în gheare pentru că locuiam sus, în creștetul muntelui, pădurea era deasă şi plină de animale vulnerabile şi gustoase. Plus că mai găseam câte un hoit răpus de bătrânețe. Încet-încet copacii au început să cadă unul câte unul. Soarele a început să pârjolească iarba. Desişurile de altădată au devenit poieni din ce în ce mai golașe, iar căprioarele, vulpile, iepurii şi toate celelalte bunătăţi au fugit din calea noastră ori s-au împutinat pentru că nu au mai avut ce mânca sau nu au mai găsit aici un mediu potrivit pentru a se înmulţi. Sunt şi ele pe cale de dispariţie ca şi mineeee, specii puse în pericoool, ahahaaa!”, zise lupul cu vocea gâtuită, năpădit de sughiţuri şi hohote de plâns.
„Pădurea noastră a fost tăiată pentru mobilă sau lemne de foc, iar noi, noi ne-am luat lumea în cap şi am coborât spre poale, spre aşezările de la marginea pădurii. Înainte să o întâlnesc pe Scufiţă – de care îmi este şi milă, pentru că şi eu am avut copii, şi pe care nu voiam să o înghit – voiam să vânez o ciută. Tocmai văzusem una rătăcită, ca şi mine, în partea dinspre sat. Dar vânătorul, ajutat de câinele domestic care îl însoțește permanent, i-a luat urma şi a împuşcat-o. A luat-o s-o mănânce el şi ai lui şi să-i argăsească pielea. Şi aşa am rămas flămând. Am văzut-o pe Scufiţă mergând agale prin pădure şi am zis să-mi încerc norocul. “Cine ştie de unde sare bunicuţa, astaa… iepurele”, mi-am zis. Am urmărit-o și am vrut să văd încotro mă poate duce. Poate spre mai mulţi oameni, pe care să-i pândesc zilnic şi să trăiesc liniştit până la finalul vieţii mele urgisite. Am ajuns înaintea ei şi am înfulecat-o destul de greu pe bunicuţa, care, fie vorba între noi, nu mai era demult fragedă. Dar la foamea pe care o aveam părea o trufanda. Pe Scufiţă nu am vrut să o mănânc. Dar am intrat în panică şi am înfulecat-o şi pe ea. Ce era să fac? Să o las să strige după ajutor?! Începuse să îşi dea seama că nu eu îi tricotasem fesul ăla stupid, roşu ţipător. Care, poate dacă era de altă culoare, trecea neobservat şi nu mă mai împingea să-mi risc viaţa pentru o bunică şi un pui de om de care stomacul meu nici n-a avut parte. Păcatele mele, măcar de întarzia vănătorul şi apucam să fug să hibernez undeva până digeram masa copioasă. Acum am ajuns de râsul curcilor şi la mila tuturor. Hau, hau, hauuuu!”, a urlat lupul deznădăjduit.
Autoritățile umane au declarat că speră să facă lumină cât mai repede în acest caz, iar vinovații, fie ei şi oameni, să fie traşi la răspundere.
Sfatul Pădurii, format din socrul lupului, verii, cumnații săi şi trei urși bruni, se va reuni la apus. Atunci vor decide dacă mai pot salva fauna pădurii sau dacă vor pleca toți, lăsând copacii în voia topoarelor.››
Manuela Moldoveanu