Cu toții ne-am confruntat, cel puțin o dată în viață, cu bullyingul. Este un termen venit la noi din limba engleză să-i zică mai bine intimidării. Provine de la termenul ″bully‶, care înseamnă bătăuș, pe românește. De multe ori acțiunile nu rămân doar la nivel de intimidare. Se trece și la fapte, după cum vedem de multe ori la știri.
În ce mă privește, am dat ochii cu acest fenomen, deloc plăcut, încă din școala generală, când, după colțul școlii, mă aștepta un grup de bătăuși asmuțiți de o colegă supărată că aveam medii mai mari decât ea. Pentru că nu mă putea depăși la învățătură, s-a gândit că mi-ar prinde bine o bătaie. A venit perioada pre-adolescenței și apoi adolescența, în care am am avut probleme cu acneea, dar și cu cei care făceau ″mișto‶ pe seama modului în care îmi afecta înfățișarea. Am crescut, am mers la facultate și apoi m-am angajat în presă. Am făcut cunoștință cu hărțuirea sexuală la locul de muncă, dar ăsta este un alt capitol vast, pe care, poate, îl voi dezbate pe larg cu altă ocazie.
Bully am întâlnit și la 40 de ani, la alt loc de muncă. Culmea, în rândul cadrelor didactice! Am fost pentru un an educatoare într-o grădiniță la sat. Nu că ar conta. Cadrele didactice se mânâncă la fel de bine între ele și la oraș. Revenind, a fost o experiență cu de toate, unde am cunoscut colegi minunați, dar și unele dintre cele mai abjecte caractere pe care le-am întâlnit în viață. Norocul meu a fost că școala era condusă de o directoare cu tact, o femeie deșteaptă, cu mână de fier, pentru care nu a contat că eram nou-venită și care m-a făcut să nu renunț, deși îmi venea zilnic să demisionez din cauza unei ″colege‶ cu state vechi, care confunda instituția cu tarlaua proprie.
Nu mi-aș fi dorit vreodată, dar a venit și rândul copilului meu să dea nas în nas cu bullyingul. Veți fi tentați să ziceți ironic: ″Lumea rea, dom‵le!‶. Da, lumea este rea, iar noi, cei cărora nu ne convine, avem datoria să o facem mai bună. Dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri.
Intimidarea se învață de la grădiniță, de la oameni plătiți de stat
Da, am un copil energic, un băiețel de aproape cinci ani, pe care l-am dus la grădiniță cu gândul ca anul ăsta să încerc să-l las și după-amiaza, la somn. „Ești tâmpit la cap!”, „Te calc în picioare!” sunt câteva dintre expresiile învățate de copilul meu încă din primele zile ale anului școlar. Mă îndoiesc că le-a auzit de la copii. Vreo trei zile am încercat să ne adaptăm la programul de somn, deși perioada de acomodare duce, din experiența ca și cadru didactic la program prelungit, până la trei săptămâni, o lună chiar. Nu s-a putut. Una dintre educatoare s-a pus de-a curmezișul încă de la început, amenințând că, dacă nu-mi iau copilul acasă după-amiaza, mi-l pune pe grupul de părinți, să vadă toată lumea cine face gălăgie la somn. BULLY! Da, cadrele didactice pot fi chiar ele bully. Chiar și etichetarea unui copil, din partea lor, de față cu restul colectivului, este o formă de bullying! Pentru că dacă îi spui unui copil ″ești tâmpit‶ sau ″te calc în picioare‶, de față cu ceilalți copii, îi faci pe ceilalți să-l respingă automat pe cel pe care tu îl etichetezi, din lipsă de răbdare sau chiar de metode, din inabilitatea de a-ți face meseria.
Părinți bully, copii bully
Bullyingul se învață și acasă. Există părinți toxici care cultivă în creierașul copilului lor ideea că trebuie să-i spună ″lu‵ doamna‶ ori de câte ori au fost îmbrânciți, împinși sau li s-a luat jucăria. Da, m-am confruntat și cu asta, în calitate de părinte. Deși și copilul meu a venit cu vânătăi de la grădiniță, nu m-am dus să mă răfuiesc cu părinții copiilor sau, mai rău, cu cei mici, după ce al meu mi-a spus cine l-a lovit. I-am menționat doar educatoarei, iar eu m-am gândit, ca un om normal, că sunt copii, și că, așa cum fiul meu este îmbrâncit, împins, lovit poate din greșeală – dacă nu se repetă – așa procedează, poate, și el uneori. Ce am mai făcut? I-am spus copilului meu să nu procedeze și el la fel. Să le spună colegilor că nu este frumos să se comporte așa și, dacă este nevoie, să nu se mai joace cu respectivii. Dar nu toată lumea face așa. De la începutul anului, pe lângă educatoarea care nu-mi vrea copilul în clasă la ea, pe motiv că îi deranjează activitățile – nu toți copiii sunt la fel, iar unii nu ne fac viața deloc ușoară și, ce să vezi, trebuie să muncim pe bune pentru banii ăia (am experimentat și asta) – mă confrunt și cu această momzilla, care dimineață, la prânz și seara se plânge de comportamentul copilului meu. Și copilul meu îmi spune că frații X, copiii momzillei, ″i-au scrântit oasele‶. Dar eu mă abțin să-i spun ei să-și mute copiii apretați la altă grădiniță.
Comportamentul toxic se învață și acasă
Astăzi, după ce copilul meu a lipsit vineri, iar săptămâna trecută s-a comportat frumos, potrivit cadrelor didactice, mama bully a venit din nou cu plângeri: cea mică ar fi sughițat că nu vrea să vină la grădi din cauza copilului meu. Nu, nu din cauza copilului meu nu vrea să vină. Nu vrea din cauza comportamentului tău de părinte toxic, care îi învață că ei sunt speciali, iar pentru ei trebuie să existe o grădiniță specială, în care să nu fie atinși de nimeni nici cu o pană, deși ei dau coate în burtă și lovesc cu prima ocazie. Dacă și tu faci asta ca părinte, nu îi vei ajuta niciodată să se integreze într-un colectiv, în societate, iar copiii tăi vor fi frustrați toată viața că nu pot trăi pe planeta unde toată lumea îi tratează frumos, cum le-a spus mămica lor că trebuie să fie tratați. Da, în calitate de educatoare am avut copii care urlau de-a dreptul numai când un alt copil se uita la ei. ″Doamnaaaa, băiatul Y se uită la mineee! Ahahaaa!‶, plângea cu muci o fetiță aproape zilnic. Evident, nu am încurajat. Am explicat, am ascultat, am împrietenit, am integrat. Cât am putut!
Dar de astăzi nu voi mai asculta doar. Voi și acționa pentru a-mi proteja copilul de orice formă de bullying. Și nu doar pe copilul meu. Dacă este nevoie, și pe ceilalți copii de acțiunile copilului meu.
2Comentarii